Am fost mereu curios de cum m-aş simţi la un tarantino în mall. Sala ştiam că va fi fost să fie plină (Iisuse… e corect? mi-e lene să verific.) pentru că era sâmbătă, Brad Pitt e sexy ca un pepene îmbibat în vodkă iar traileru’ promitea o comedie cu ceva sânge şi-un Hitler ca fără public. Nu-s cel mai mare fan al sălilor pline, se găseşte mereu un cuplu care să se giugiulească în faţa mea deşi Monica Belluci dă să moară în pasaj sau un idiot care se rostogoleşte în lacrimi la “C e vitamină” sau “ceau cu tine că cu mine n-au nimic…”. “Nu-i bai” spun, şi-o tai în mall, până la urmă pânza-i pânză, dipu-i dip, cola-i sifon.
Şi-ncepe. Coae, dacă nu ţi se ridică părul pe mână când porneşte genericul, crede-mă că nu te bucuri de film aşa cum ar trebui. E cea mai tare senzaţie să vezi pe un ecran cât Nikita fonturi western, în lumină zero şi pe Morricone la volum ridicat ştiind că ultimul film văzut la cinema a fost ‘Transformers 2′.
Povestea e uşor de urmărit: Shosanna (Melanie Laurent, care aduce mult cu Uma Thurman… ‘zing!’) scapă cumva de fagoţii nazişti care-i omoară familia, face rost de o nouă identitate, un cinematograf, un negru şi o şansă. Aldo (Brad Pitt) are de partea lui o mână de soldaţi evrei-americani care au la rândul lor o parte din personalitatea dată-dracu’ a lui Tarantino, ură pentru fagoţi nazişti, arme dar nici un negru. Se vorbeşte, se scalpează, se râde, te bucuri de film. Regia e impecabilă, Cristoph Walz e de idolatrizat, muzica e perfect aleasă ca Maria Magdalena în Patimi (sfântă vacă, pompos sunt şi bine-mi stă), curge totul după manual până spre sfârşit.
M-am speriat puţin de cum va termina Quentin (da, ne cunoaştem, tonul familiar nu e prost ales) pelicula. Intervine, poate intenţionat, teama de futere, aveam impresia că se va supune băiatul şi-şi va băga pula în el deznodământ dându-mi pace sau mister ca epilog. Nem! însă, Tarantino scoate o pereche de ouă cât Jupiter de mari, le aruncă pe masa scriitorilor şi mă face să jizz-uiesc în scaun ca la vederea unei perechi de sâni din Tenebrae. Awesomeness prevails!
Faină, faină sâmbătă am avut, luând în considerare ca m-am şi întors acasă la timp ca să prind Keith Jarrett pe Mezzo (ye, eu… eu sunt cult).
